Pulp fiction(1994)

Regia: Quentin Tarantino
Cu: John Travolta, Uma Thurman, Samuel L. Jackson


Ma intreb uneori daca Quentin Tarantino a banuit in vreun moment in care se ocupa de realizarea lui Pulp Fiction faptul ca filmul pe care il regizeaza va ajunge un clasic instantaneu. Sunt sigur ca era constient de valoarea scenariului sau si de faptul ca structura pe care si-o imaginase era ceva diferit, dar nu cred ca Tarantino se visa castigator de Palme d’Or atat de repede. Juriul de la Cannes a apreciat mereu filmele care ies din canoane si vin cu ceva nou, inoveaza aceasta arta. Dintre castigatorii de Palme d’Or ii putem enumera pe Henri-Georges Clouzot, Federico Fellini, Michelangelo Antonioni, Martin Scorsese, Francis Ford Coppola, iar deodata, venit de nicaieri, pe lista aceasta plina de giganti ai acestei arte apare un tanar cam rebel, vorbaret si care gesticuleaza de parca ar vrea sa-si ia zborul. Era autorul unui film cam dubios in care niste mici gangsteri jefuiesc un magazin de bijuterii si apoi se tradeaza intre ei, film de mare succes in Marea Britanie si care anunta aparitia unui mare regizor pe scena. Quentin Tarantino isi prezenta acum mult asteptatul Pulp Fiction chiar pe Croazeta, iar printre competitori se numarau cineasti cu state vechi: Nikita Mihalkov, Andrei Konchalovski, fratii Coen, iranianul Abbas Kiarostami si chiar si geniul polonez Krzysztof Kieslowski. Pulp Fiction a iesit invingator la Cannes, iar de atunci si pana astazi nu exista top de specialitate care nu contina si acest film care a reinventat genul filmelor cu gangsteri.

Absolut fiecare gest pe care il vedem in acele momente este la locul sau si totul culmineaza cu citatul din Ezekiel 25:17 si deznodamantul sangeros al acestei mici intrigi. Un moment de dans cu Pulp Fiction (1994)John Travolta, care ne reaminteste de momentele sale de magie din Grease si Saturday Night Fever, plus o Uma Thurman intr-unul dintre rolurile marcante ale carierei. Mai avem si micuta partitura a lui Quentin Tarantino, care se descurca foarte bine si ca actor, plus finalul intregului film, moment in care se acumuleaza cea mai multa tensiune, iar geniul de Tarantino o tine sub presiune si nu ii da drumul decat foarte putin. Interesant la acest film este faptul ca umorul apare atunci cand te astepti mai putin, iar de cele mai multe ori este un umor negru (uciderea lui Marvin din greseala, alegerea armei perfecte de catre boxerul Butch si scena in care Jules si Vincent sunt ocoliti de toate gloantele trase spre ei). Ar mai trebui sa mentionam si coloana sonora bine aleasa, acesta fiind un capitol la care Quentin va ramane constant oricat de multe filme ar face.

articol preluat de pe: cineblog.info

La vita e bella(1997)

Regia: Roberto Benigni
Cu: Roberto Benigni, Nicoleta Braschi

Acest film stă în fruntea preferinţelor mele de câţiva ani buni pentru că e exact genul de poveste care îmi place. Una în care se râde doar ca să nu se plângă. Roberto Benigni a fost considerat întotdeauna de Fellini una dintre ultimele speranţe ale cinema-ului italian, iar filmul acesta n-a făcut decât să-i confirme statutul. Filmul nu excelează în imagistică, nu are artificii compoziţionale deosebite. Stă în picioare doar din cauza unei poveşti superbe, care n-are cum să nu te încălzească.

La vita e bella e povestea unui librar evreu, care e deportat împreună cu fiul său de 6 ani într-un lagăr de concentrare. Tatăl începe să-şi protejeze fiul de atrocităţile din lagăr prin inventarea unui joc în care toată lumea e implicată. Acesta îşi riscă viaţa, doar ca fiul său să nu vadă adevărul groaznic din faţa ochilor.

Filmul se diferenţiază de celelalte filme care au ca temă holocaustul pentru că nu are intenţia de a ne brutaliza şi a ne speria, el se vrea doar o poveste de iubire.

Interpretarea lui Roberto Benigni, modul magic în care îi prezintă jocurile fiului său, aproape că ne fac şi pe noi, ca spectatori, să participăm la ele. E plin de energie şi exuberanţă, foarte neverosimil, dar extrem de plăcut de urmărit.

Cinema-ul italian a fost întotdeauna unul care a meritat să fie urmărit, dar un film ca La vita e bella chiar nu trebuie ratat.

The Shawshank Redemption(1994)

Regia: Frank Darabont Cu: Tim Robbins, Morgan Freeman

Este o adevarata opera de arta care a reusit sa obtina nu mai putin de sapte nominalizari la Oscar in 1995: cel mai bun actor in rol principal, cea mai buna cinematografie, cea mai buna editare de film cea mai buna muzica, cea mai buna imagine, cel mai bun sunet si cel mai bun scenariu adaptat. Suntem deja obisnuiti sa il vedem pe Morgan Freeman in rolul batranului intelept care da lectii de viata in diferite ipostaze. Si de ce sa nu recunoastem, aceasta postura ii vine foarte bine. Spre deosebire de alti actori, Morgan Freeman a cunoscut succesul in cea dea doua parte a vietii, in conditiile in care pana in anii ‘90 a avut parte de roluri insignifiante.

The Shawshank Redemption descrie povestea lui Andy Dufresne, o minte sclipitoare, un contabil condamnat la inchisoare pe viata, fiind acuzat de uciderea sotiei si a amantului. Desi nevinovat, Andy sta in inchisoare aproximativ 20 de ani, timp in care isi atrage atat admiratori cat si dusmani. In inchisoare trebuie sa iti tii mintea ocupata, de aceea fiecare condamnat isi gaseste cate ceva de facut. Ei bine, Andy a construit o biblioteca si a instruit mai multi puscariasi in tainele cunoasterii. Filmul este o drama excelenta, baza acesteia fiind scenariul atat de bine gandit si transpus in imagini. Din punct de vedere regizoral, Frank Darabont a realizat o productie de clasa in care alaturi de Morgan Freeman ii mai putem intalni pe Tim Robbins, Bob Gunton si Wiliam Sadler.

articol preluat de pe cineblog.info

Forrest Gump(1994)

Regia: Robert Zemeckis
Cu: Tom Hanks, Gary Sinise

Film de exceptie este putin spus in acest caz. Este o capodopera a cinematografiei din ultimii 30 de ani, o opera de arta atat prin povestea in sine, dar si prin interpretarile magistrale ale actorilor implicati in aceasta productie extraordinara. Am ajuns deja la a treia vizionare a dramei/comediei din 1994 si de fiecare data am ramas impresionat de viata acestui om aparent simplu, o personalitate care nu a cunoscut niciodata faima care i se cuvine. Forrest Gump este un om ce a trecut prin viata cu o vointa de fier, dar si cu o aparenta naivitate, atribut ce-l caracterizeaza cat se poate de bine. Regizorul acestei capodopere este cunoscutul Robert Zemeckis, cel responsabil si pentru seria Back to the Future (cu Michael J. Fox si Christopher Lloyd in rolurile principale); Contact (1997), o alta productie sci-fi de succes; Cast Away (2000), cu un Tom Hanks nominalizat la categoria “Cel mai bun actor in rol principal”, sau productia mai recenta Beowulf, din 2007.
Filmul este alcatuit din mai multe parti, fiecare prezentand cum Forrest Gump a fost mai mult sau mai putin o parte importanta din istoria Americii. Productia incepe cu imaginea lui Forrest, care sta pe o banca intr-o statie de autobuz din Savannah, Georgia. Gump incepe sa-i povesteasa femeii care sta alaturi de banca povestea vietii sale. Pe parcursul intregii naratiuni “ascultatorii” se schimba.

Recomand acest film tuturor cinefililor. Este o poveste de viata, o lectie pentru fiecare om. Forrest Gump este arta pura, dovada fiind cele 6 premii Oscar castigate la categoriile: “Cel mai bun actor principal”, “Cel mai bun regizor”, “Cele mai bune efecte speciale”, Cea mai buna editare”, “Cea mai buna imagine” si “Cel mai bun scenariu”. Acestor premii li se adauga inca 7 nominalizari la Oscar

articol preluat de pe www.cineblog.info

Filantropica(2002)

Regia: Nae Caranfil
Cu: Mircea Diaconu, Gheorghe Dinică

Nae Caranfil e probabil cel mai şmecher regizor de la noi. El poate face şi filme urâte şi filme frumoase, toate aratând la fel de isteţ şi pline de vervă. Într-un film ca Filantropica el nu se fereşte să arate urâtul Bucureştiului, dar, spre deosebire de alţi regizori români, la el acesta e contextul şi nu subiectul.

Filantropica spune povestea unui professor de liceu, scriitor ratat, care printr-o conjuctură ajunge să lucreze pentru un maestru al cerşetoriei, interpretat magistral de Gheorghe Dinică. Afacerea, una cu extreme de multe ramificaţii îi adduce foarte mulţi bani dascălului, dar îi şi demontează orice sistem de valori



În Filantropica, Nae Caranfil foloseşte toate trucurile pe care un regizor bun le are în mânecă să vrăjească privitorul. Un film ca acesta nu are cum să plictisească, niciodată. Imaginea toaletei care se transformă în capelă în timp ce camera urcă din ce în ce mai sus e de o frumuseţe sublimă şi numai el putea să creeze o asociere atât de ironică.

Dacă n-ai văzut încă acest film şi nu eşti un mare fan al cinematografiei româneşti, îţi recomand să începi cu el, e un film atât de mişto, încât nenorocirea şi fericirea lui stau în faptul că e făcut în România.

Lista lui Schindler (1993)

Regia: Steven Spielberg
Cu: Liam Neeson, Ralph Fiennes
Premii: Oscarul pentru cel mai bun film


Lista lui Schindler e filmul care le-a dat peste nas tuturor criticilor care au spus despre Spielberg că poate face doar filme cu extratereştri şi dinozauri. El a fost şi rămâne până în ziua de azi una dintre cele mai bune pelicule care tratează tema holocaustului (bineînţeles, în prim-plan, pentru că în subtext tema este cea a iubirii)

Filmul spune povestea unui industriaş, membru al partidului nazist, care profitând de sechestrarea averilor evreieşti, preia o fabrică de oale de la aceştia pe un preţ de nimic şi o transformă în afacerea proprie. Deşi un om aparent uşor, care trăieşte doar pentru petreceri şi aventuri, Schindler se leagă sufleteşte de angajaţii săi evrei, care încep să vadă fabrica ca pe un refugiu divin, o protecţie de deportarea în lagăre. Sub ameninţarea unei măsuri radicale luate de un ofiţer nazist sociopat numit Amon Goeth, Oskar Schindler ia decizia de a întocmi, împreună cu contabilul său evreu, o listă cu oameni pe care să îi transporte la locul unei noi fabrici, undeva unde aceştia nu pot fi deportaţi.

Simbolistica creaţiei lui Spielberg este una exterm de adâncă, iar decizia de a filma în alb-negru (extreme de curajoasă de altfel), nu face decât să o întărească. De la flacăra colorată care se stinge la începutul filmului, la fetiţa în roşu care apoi stă într-un morman de cadavre, fiecare dintre aceste metafore au o accesibilitate uşor de îmbrăţişat, vorbind pe o limbă universală a suferinţei şi a speranţei.

Terry Gilliam, regizorul Monthy Python critica acest film spunând că: Holocaustul este despre eşec, Lista lui Schindler este despre success. Eu cred că e doar despre speranţă, nimic mai mult.