American Beauty(1999)

Regia: Sam Mendes
Cu: Kevin Spacey, Mena Suvari, Annete Benning

Am spus de nenumarate ori ca cel mai bun scenariu scris vreodata este American Beauty. L-am citit ca pe un roman, am vazut apoi filmul pe nerasuflate si de atunci nu mai contenesc cu laude la adresa acestei capodopere a lui Sam Mendes. Unul dintre cele mai bune filme ale anilor ‘90, American Beauty le-a dat un imbold tuturor cineastilor independenti din America si a facut ca filmul sa renasca si in anii urmatori creatii precum Crash, Million Dollar Baby si Mystic River, cu bugete microscopice pe langa sumele vehiculate in mod normal in Statele Unite, sa fie la ordinea zilei in cadrul nominalizarilor la Oscar.

Sam Mendes, regizor britanic de teatru, isi face debutul regizoral pe scenariul unui alt debutant, Alan Ball, iar cu Kevin Spacey si Annette Bening in forma maxima, American Beauty se impune rapid drept o capodopera a sfarsitului de mileniu trei.

Acestă peliculă demitizeaza societatea americana si o prezinta asa cum este in realitate prin intermediul unei familii instabile de suburbie. Construit in straturi fine, filmul lui Sam Mendes se remarca prin profunzime, avand mai multe niveluri de intelegere. Avem drama barbatului de varsta mijlocie, drama sotiei acaparate de munca, adolescenta care nu se regaseste, tanarul care incearca sa iasa de sub dominatia tatalui etc. Personajele au substanta si actorii care ii intruchipeaza obtin un rezultat foarte reusit. Kevin Spacey castiga cel de-al doilea Oscar din cariera, iar Annette Bening pierde primul Oscar in favoarea lui Hilary Swank. In 2005, tot Hilary Swank avea sa o devanseze si sa ii sufle statueta aurie.

V for Vendetta(2005)

Regia: James McTiegue
Cu: Natalie Portman, Hugo Weaving

Bazat pe romanul grafic al lui Alan Moore, scriitor notoriu pentru încăpăţânarea lui de a nu lăsa pe nimeni să-i adapteze lucrarările, V for Vendetta reuşeşte să transmită, chiar dacă nu pe deplin, demenţa unei lumi fasciste, concepute aşa doar de dragul protecţiei noastre. Filmul nu se dă în lături de la nicio temă uşoară. Totalitarismul generat de libertate excesivă, rasismul, homosexualitatea, toate acestea sunt frustrări ale unei societăţi, adunate sub o singură mască, cea a lui V.

Filmul spune povestea lui V, un revoluţionar mascat în Guy Fawkes, un om care a încercat să detroneze guvernul cu 400 de ani în urmă. Acesta reuşeşte să instaureze anarhie într-o Mare Britanie condusă tiranic. V se îndrăgosteşte de Evey, o tânără care îl ajută să îşi îndeplinească scopurile de distrugere, chiar dacă nu tot timpul voluntar.

Interpretarea lui Hugo Weaving e spectaculoasă prin simplul fapt că are o voce extrem de penetrantă, aristocratică şi suferindă în acelaşi timp. Un personaj pe cât de sălbatic şi dement, pe atât de inteligent şi manierat. Un idealist constructiv cu metode disctructive. V for Vendetta e un film pe care trebuie să-l vedeţi


Asculta mai multe audio Muzica

Memento(2000)

Regia: Christopher Nolan
Cu: Guy Pearce, Carrie Ann Moss


Memento este unul dintre cele mai interesante filme pe care le-am vazut. A fost regizat de Christopher Nolan (The Dark Knight, The Prestige, Batman Begins). Filmul prezinta povestea unui barbat a carui memorie de scurta durata nu mai poate stoca informatii noi decat pentru putina vreme si astfel nu se mai pot forma noi amintiri. Leonard (Guy Pearce) s-a ales cu aceasta problema a memoriei in urma unui accident in care sotia lui a fost violata si omorata si, in incercarea lui de a o salva, a fost lovit puternic in cap de catre atacator. Ca sa isi razbune sotia, el se foloseste de notite si de indicii pe care si le tatueaza pe corp, deoarece in situatia lui poate uita orice noua informatie. Memento este o realizare destul de complicata, as putea spune.

Toata actiunea incepe de la ceea ce in mod normal ar trebui sa fie sfarsitul filmului. Astfel ne este prezentat momentul in care Leonard il omoara pe asa-zisul criminal al sotiei sale chiar la inceputul filmului. Apoi actiunea ne duce in trecut si prezinta momentele in care Leonard a aflat noi detalii despre criminal. Filmul este foarte bine gandit. In ciuda disfunctiunii mentale pe care o are, Leonard reuseste sa faca o treaba buna. In schimb, singura greseala l-ar putea duce pe un drum gresit.

Filmul este realizat in paralel pe doua secvente. Una color si una alb-negru. Cea alb-negru este in ordine cronologica a faptelor si ne da detalii despre boala de care sufera Leonard. Pentru rolul acestuia a participat la casting si Brad Pitt, dar Guy Pearce a reusit sa il impresioneze in cele din urma pe Christopher Nolan. In ciuda intuitiei mele, foarte bune as putea sa spun, nu am reusit sa prevad finalul filmului, care este absolut genial. Nu am de gand sa vi-l spun, ci va invit sa il descoperiti chiar voi.

preluat de pe cineblog.info

Opt şi jumătate(1963)

Regia: Federico Fellini
Cu: Marcello Mastroiani, Claudia Cardinale


O opera in care un poet isi exprima ideile asupra creatiei sale poarta denumirea de arta poetica. Un film in care un regizor vorbeste despre maniera in care se face un film se numeste Otto e mezzo. Multi cineasti importanti au realizat in cariera propriul lor 8½. Truffaut a regizat La nuit americaine, Bob Fosse a creat All That Jazz, iar Woody Allen a produs Stardust Memories.

Multi specialisti in opera lui Fellini au concluzionat ca acesta este cel mai reusit film al sau, insa interesant este ca regizorul italian nici macar nu si-a dorit sa-l faca. Maniera lui Fellini de a face filme era putin cam ciudata. Opera se nastea in capul sau, avea toate detaliile bine stabilite in minte, insa niciun rand pe hartie. Producatorii aveau mare incredere in el, asa ca primea bugete fara a vorbi despre cum va arata viitoarea productie. Decorurile incep sa fie construite, actorii sunt angajati, intreaga echipa se pregateste de munca, iar Fellini uita intregul film si nu mai are nicio idee, astfel se naste acest scenariu despre drama unui regizor care nu gaseste calea de a pune pe picioare cel mai nou proiect al sau.

Marcello Mastroianni evolueaza in rolul lui Guido Anselmi, un regizor care isi inseala sotia si se afla in stadiul de preproductie a noului sau film, insa pe zi ce trece isi da seama ca nu se mai identifica deloc cu ideea si nu stie ce sa faca pentru a o scoate la capat. Fellini este adeptul expresionismului in 8½ si actiunea este deseori intrerupta de momente de fantezie, unde realul lasa loc metaforelor, unele dintre ele celebre, precum scena in care Guido apare drept un imblanzitor de femei, precum si cea in care isi ia adio de la viata urmarindu-i pe toti cei care l-au cunoscut.

articol preluat de pe cineblog.info

The Godfather(1972)

Regia: Francis Ford Coppola
Cu: Marlon Brando, Al Pacino

In opinia multora, The Godfather este sinonim cu perfectiunea. Cred ca peste jumatate din cinefili il au ca film preferat sau macar in top zece. Francis Ford Coppola si-a imaginat povestea lui Don Vito Corleone drept filmul sau comercial, realizat in scopul de obtine bani pentru proiecte de genul The Conversation sau Apocalypse Now, filme pentru care ar fi gasit foarte greu sponsorizari din afara. Intr-adevar, Nasul este un film accesibil tuturor, insa nu ai cum sa nu vorbesti altfel decat la superlativ despre el.

Intr-un top al celor mai influente opere cinematografice, The Godfather ar ocupa un loc fruntas, pentru ca a deschis o noua cale pentru filmele care trateaza subiecte legate de Mafie, iar stilul s-a propagat in diferite alte ramuri ale comunicarii audio-vizuale, mai ales in publicitate. Romanul lui Mario Puzo a fost scris dupa ani de cercetari laborioase, iar critica literara l-a intampinat in termenii cei mai elogiosi. Drepturile de ecranizare au fost cumparate, insa era clar ca doar un regizor cu experienta ar fi putut manui un asemenea material. Sergio Leone a refuzat sub pretextul ca isi pregateste propriul film cu gangsteri (Once Upon a Time in America), astfel ca scenariul a ajuns la Coppola, un tanar regizor cu succese care n-au iesit in evidenta.

Distribuindu-l pe dificilul Marlon Brando in rolul lui Don Vito Corleone, tanarul Coppola isi luase scaunul de sub picioare, pentru ca se stia ca doar Elia Kazan ar putea lucra cu vulcanicul Brando, insa, intre timp, cei doi se certasera, astfel ca s-a ramas la vechea echipa. Marlon Brando este, fara indoiala, vedeta acestui film, iar rolul sau este atat de bine jucat incat un Oscar pare prea putin pentru a recompensa o munca istovitoare depusa de marele actor pentru a-si cizela rolul. Multe dintre replicile Nasului sunt improvizate de Marlon Brando, care nu putea invata texte pe de rost, iar acest lucru il face mai uman pe Don Vito Corleone, care face pauze, raguseste, isi drege glasul, lucruri obisnuite si fara importanta, dar care sunt cele mai importante pentru ca un personaj sa poata trece drept veridic in ochii spectatorului.

articol preluat de pe cineblog.info


Asculta mai multe audio Muzica

Fight Club(1999)

Regia: David Fincher
Cu: Edward Norton, Brad Pitt

Strigatul unei noi generatii de creatori de film, Fight Club este si unul dintre filmele care se proclama de la bun inceput a fi menite sa iti deschida ochii. David Fincher, cel care a regizat Se7en, preia de aceasta data o tema mai ampla, ecranizarea romanului Fight Club al lui Chuck Palahniuk. Cartea mi s-a parut dificil de adaptat, insa Fincher are de partea sa cele mai bune efecte speciale, montaj dinamic, muzica antrenanta compusa de The Dust Brothers si o distributie in care Brad Pitt si Edward Norton sunt personalitati ale aceluiasi om, iar Helena Bonham Carter se afla la mijloc.

Dorindu-si sa scoata la iveala conditia omului contemporan si rolul sau in societate, David Fincher aseaza cu grija piesele pe tabla, iar montajul exceptional isi face treaba cum nu se poate mai bine, povestea aparent fara noima devenind antrenanta si capatand inteles cu fiecare minut scurs. Ca si in A Clockwork Orange, ideea filmului este aceea ca societatea in care traim isi manifesta influenta asupra noastra intr-un mod negativ si ne doreste pe toti la fel. Tyler Durden (Brad Pitt) se opune ideii conform caruia omul este produsul lumii in care traieste si isi creeaza propria lume secreta, Fight Club, un loc in care omul de rand renunta la inhibitii si isi da jos masca pe care o poarta in societate. D

Deosebit de violent, multi au inteles gresit mesajul filmului, care nu instiga la violenta. Aceasta este doar o metafora menita a transmite mai departe esenta, adica faptul ca omul nu trebuie sa ramana pasiv in fata modificarilor pe care lumea in care traieste i le produce.

articol preluat de pe cineblog.info

Goodfellas(1990)

Regia: Martin Scorsesse
Cu: Ray Liotta, Robert DeNiro, Joe Pesci

Prima jumatate a filmului Goodfellas reprezinta cea mai buna incursiune realizata vreodata de un regizor in sanul Mafiei. Martin Scorsese se foloseste de montajul rapid, naratiunea eficienta si intoarcerile rapide in timp inainte si inapoi pentru a creiona un peisaj complet al structurilor mafiote, o descriere a obiceiurilor si a vietii private a celor implicati in crima organizata. Cea de-a doua jumatate a filmului este portretul unui om aflat la limita, Henry Hill (Ray Liotta) dandu-si seama ca este urmarit de politie, incercand sa ascunda toate urmele care l-ar putea incrimina, dar prins totusi si hotarand sa renunte la viata de mafiot pentru a intra in programul de protectie a martorilor.

Scorsese este un geniu, iar asta o stiam inca de cand am facut cunostinta cu filmele sale pentru prima data, insa aici preda o lectie pe viu tuturor celor care isi doresc sa devina regizori si ii invata cum se spune o poveste lunga si stufoasa astfel incat spectatorul sa ramana captivat pe toata durata filmului si sa nu isi doreasca sa inchida ochii nici macar o singura clipa. Autorul romanului Wiseguys, Nicholas Pileggi, este co-scenarist alaturi de Scorsese, iar filmul scris de cei doi reda cu lux de amanunte felul in care functioneaza complexa masinarie a Mafiei.

Dintotdeauna mi s-a parut mult mai bun Goodfellas decat The Godfather, dar, in realitate, nu le putem compara decat ca stil, pentru ca cele doua scenarii vorbesc despre niveluri diferite ale Mafiei. The Godfather se ocupa de capii familiilor, de cei care iau deciziile si dau ordinele, pe cand filmul lui Scorsese este o fresca a nivelului de jos al lumii interlope, adica cei care pun in aplicare planurile celor de sus. Joe Pesci face rolul carierei si castiga un Oscar pe care l-a meritat, in timp ce Martin Scorsese pierde inca o data statueta aurie, de data aceasta in fata lui Kevin Costner.

Articol preluat de pe cineblog.info